Cele doua cuvinte cu cel mai mare impact pe care i le spun fiicei mele

Am aflat și îmbrățișat puterea empatiei. Aceasta este arma mea secretă!

Destul de rar se întâmplă să nu auzim smiorcăielile celor mici în casă. De obicei, încep dis-de-dimineață, mai ales în zilele de școală. „Nu vreau să merg la școală. Vreau să stau azi acasă” spunea fiica mea când avea 7 ani și era în clasa I. De obicei, îi spuneam cuvinte încurajatoare: „La șoală va fi amuzant azi. Vei putea să îți revezi prietenii și vei merge la ora de muzică. Tu adori muzica.”.

Am încercat mereu să temperez plânsetele fiicei mele.

Poate de 10 ori pe zi, eram în situația de a vorbi cu ea și de a încerca să o conving să facă ceva ce nu își dorea să facă. I-am prezentat mereu o mulțime de lucruri amuzante pe care ar fi trebuit să le aștepte cu nerăbdare în timpul unei zile de școală. Uneori efortul era inutil sau sunt pur și simplu eram prea obosită ca să mai găsesc un răspuns potrivit.

Într-o zi de vineri dimineață, după o săptămână încărcată, eram prea obosită să mai port dialogul nostru obișnuit. Plângerile au început să curgă. „Nu vreau să merg la after school azi. Vreau să stau acasă în pijamale.” se plângea fiica mea. În loc să mă transform iar într-o majoretă, m-am uitat la fiica mea cu ochii obosiți și am zis „Te înțeleg!”. Surprinsă, nu a mai zis nimic. După câteva momente de liniște, a întrebat, mirată, „Chiar înțelegi?”. „Da” am continuat eu „Te înțeleg!. Știu cum este să faci ceva ce nu prea îți place să faci.”. „Mersi!” a spus ea. „Îmi poți pune ceva bun azi la pachet?”

Poftim? Asta a fost tot?

Fără istorioare despre de ce trebuie să meargă la școală? Am spus ceva ce a mers? Am început să repet acele două cuvinte după fiecare smiorcăială a fiicei mele.

„Nu vreau pui la cină!” – „Te înțeleg!”

„Nu vreau să dorm!” – „Te înțeleg!”

„Nu vreau să merg la înot acum!” – „Te înțeleg!”

De fiecare dată când rosteam aceste cuvinte magice, se pare că acestea deveneau din ce în ce mai puternice.

Fiica mea simte nevoia să i se dea dreptate. Si trebuie să își facă vocea auzită. Atunci când face acest lucru, poate să treacă mai ușor peste evenimentele din ziua respectivă. A empatiza cu copiii este de cele mai multe ori un lucru trecut cu vederea, în încercarea noastră de a le induce mentalități responsabile de adulți.

Fiica mea este foarte emotivă.

După ce vine de la școală, are un fel de colaps. Poate că este din cauza faptului că ține totul în ea toată ziua, în fața colegilor și profesorilor, încercând să pară puternică, în ciuda emoțiilor prin care trece. Dar atunci când ajunge acasă, uneori plânge și o doare capul. În trecut, mi-aș fi aplicat gândirea logică emoțiilor ei, într-un mod care să capăte sens, azi nu mai procedez aşa.

În trecut, dacă îmi spunea: „Nu am putut merge la petrecerea dată de Cristina anul acesta pentru că nu eram în oraș.” i-aş fi răspuns: „Sunt sigură că te va invita la anul și atunci cu siguranță vei ajunge!” încercând să îi dau explicații în timp ce se văicărea incontrolabil. Azi îi spun că o înțeleg și că va trece și peste asta. Am descoperit puterea empatiei. A devenit arma mea secretă de părinte.

Într-o după-amiază aveam musafiri, o prietenă de-ale mele și băiețelul său, Rareș, în vârstă de 3 ani. Când a venit momentul ca ei să plece acasă, Rareș a început să dădea din cap cu putere strigând „Nu, NU, NUU! Vreau să mai stăm aici până diseară!” Atunci fiica mea l-a îmbrățișat și i-a spus „E în regulă, înțeleg cum te simți!”.

Se pare că empatia “se ia”!