Lupta de dinainte de culcare

Cred că dacă aș număra de câte ori am auzit înainte de culcare “mami, mi-e sete, vreau un pahar cu apă”, sau „mami, fac pipi, trebuie să merg la baie” sau „te rog, mai citește-mi încă o poveste”, mi-ar ieși niște mii de astfel de rugăminți.

În fiecare seară, ba chiar și la somnul de după-amiază, am dus adevărate bătălii și multă luptă de convingere cu fiica mea înainte de a merge la culcare. Într-o seară, pe la vârsta de doi ani și jumătate mi-a spus foarte clar că ei nu-i place să doarmă. Încercând să ascund șocul inițial, i-am răspuns că, din păcate, mie îmi place… de fapt n-am apreciat somnul la adevărata sa valoare decât atunci când am născut și am aflat cam cât de puțin doarme o mamă în primele luni de viață ale bebelușului.

Am realizat că trebuie să schimbăm această stare de fapt și că, mai întâi de toate trebuie să înțeleg ce se petrece cu ea.

Ceea ce sperie cel mai tare un copil la vârste atât de fragede este separarea de persoana care îl îngrijește.

Motivul pentru care separarea este atât de înfricoșătoare pentru ei, este acela că cea mai mare nevoie la vârsta aceasta a copilului, este nevoia de atașament, depinzând și fiind legați de adulții care își asumă responsabilitatea pentru ei, pentru satisfacerea nevoii lor de contact, apropiere, afecțiune, siguranță și hrană. Atunci când sunt despărțiți de noi, li se declanșează sistemul de alarmă. Acesta este momentul când vor începe plânsetele, rugămințile și protestele.

Cea mai mare separare cu care se confruntă copilul, zilnic, este timpul de culcare – nu școala sau atunci când noi suntem la lucru.

Ne-am putea gândi că dacă suntem cu toții în aceeași casă, copiii se simt conectați, însă somnul reprezintă o perioadă lungă de separare – până la 10 ore, în care copiii sunt inconștienți și se simt foarte departe de noi. Atunci când lăsăm copilul la grădiniță sau creșă, se va simți oarecum în siguranță deoarece, chiar dacă nu sunt în prezența noastră, vor găsi acolo un adult care va avea grijă de ei.

Când am întrebat-o de ce nu îi place să doarmă într-o seară, mi-a spus în timp ce citeam povestea, că acea capcană de vise pe care o cumpărasem recent, s-a stricat și că atunci când închide ochii, vede monștri. Îi povestisem, ca să o liniștesc pe durata somnului, că acea capcană va prinde toate visele urâte.

Am început să fiu mai atentă la comportamentul fiicei mele și am realizat că ea îmi transmitea că era speriată și se simțea singură și că avea nevoie de mine ca să se simtă în siguranță.

M-am gândit că dacă aș face ca timpul de separare să pară mai scurt ar putea să fie soluția problemelor noastre.

I-am spus că eu voi fi prin casă, că poate asculta sunetul pașilor mei prin bucătărie și că voi merge la fiecare 5 minute să verific dacă este în regulă. M-am întors întotdeauna, așa cum promisesem, ne-am pupăcit și drăgălit de fiecare dată, i-am amintit de planurile pe care le aveam a doua zi și am asigurat-o că voi merge să o verific chiar și după ce adoarme. În timp, am mărit timpul de așteptare la 10, și apoi la 15 minute.

Spray-ul împotriva monștrilor din vis

Am pus apă cu ulei esențial de levănțică într-o sticlă veche cu pulverizator, i-am spus că este spray împotriva monștrilor, și de fiecare dată când simțea nevoia, pulverizam prin camera ei ca să alungăm monștrii din visele sale. Altă dată, ca să fie sigură că o verificam și în timpul somnului, am pupat-o pe obraz, fiind rujată, iar dimineața când s-a trezit și a văzut urmele a fost foarte încântată.

Tactica pașilor mici funționează

Am muncit mult pentru a crea “un pod” între momentul în care mergea la somn și cel al trezirii sale, spărgând cele 10 ore în bucățele mici-mici, am creat sentimentul de încredere că orice s-ar putea întâmpla voi fi acolo să am grijă de ea.

Si apoi, ca prin minune, într-o seară, după prima poveste citită, mi-a spus “mami, poți să pleci acum”.

Nu a fost ușor, dar cu răbdare și multă multă iubire am reușit să facem din rutina mersului la somn o activitate plăcută pentru amândouă.